AVEM TREABA!

Asta e! Am si eu limitele mele!

Nu pot sa votez amabalaje. Nu pot sa votez un apostol al bunului-simt care spune despre cei care au fost luni, de 1 decembrie, in Piata Operei din Timisoara, ca sint “sustinatori fanatici spre dementi ai lui Basescu”.

Spre deosebire de ceea ce s-a vazut la TV, in Piata Operei din Timisoara nu au fost “dementi”, “fanatici” sau “scelerati”.

Haideti sa va dau numai un exemplu. Ca profesor de istorie, dl Antonescu ar trebui sa stie cine a fost si ce a insemnat pentru Timisoara Ion Monoran. Ei bine, in Piata Operei, au fost, intre cei multi pe care nu i-ati vazut la TV, cei doi copii ai lui Ion Monoran.

Oana, fiica lui Ion Monoran, mi-a povestit ce a vazut acolo, intr-un email mai lung. Cu permisiunea ei reproduc mai jos mesajul:

Am ajuns în Piaţa Operei în jurul orei 15, împreună cu Paul, fratele meu. Nu puteam rămâne mult acolo, trebuia să fim la gară la ora 16. Eram foarte curioşi amândoi, urmăriserăm la televizor tot ce se întâmplase în cursul zilei, la Timişoara, şi ne aşteptam să reacţioneze lumea cumva. Impulsul meu era să ies în stradă, simţeam nevoia să văd reacţia altor timişoreni.

Timişoara nu a ţinut niciodată cu PSD-ul, asta o ştie toată ţara, de aceea căutam reacţii la cele întâmplate marţi. Se mai ştie şi că timişorenii sunt orgolioşi, mai ales când li se pun în faţă situaţii de compromis. Iar Balconul Operei e locul cel mai pur, e “sfânt” pentru noi (de acolo ai mereu în faţa ochilor Catedrala!). Dacă, prin absurd, aş fi omul lui Geoană sau al lui Băsescu, nu aş fi îndrăznit, în această calitate, să pun piciorul în Balcon nici dacă mi-ar aşterne covor roşu. Eu nu ţin minte – şi sper să nu greşesc – să mai îşi mai fi permis cineva să folosească Balconul la modul acesta, oficial, politic, din 90 până acum. Acolo se urcau reprezentanţi ai celor de jos, desprinşi din rândul lor, cu nivel maxim de reprezenaativitate a celor din Piaţă, pentru că oamenii din Piaţă hotărau cine urcă şi cine le vorbeşte din Balcon. În mod clar momentele de marţi mi-au amintit de decembrie 89, dar ceva, simţeam, era în pericol: calitatea interacţiunii umane, spiritul de bunătate pe care îl asociez Pieţei Operei. Cei de jos gândeau diferit faţă de cei din Balcon. – eu şi fratele meu eram mici când tata ne scotea la mitinguri, în 90, dar ţin minte că erau bucurie şi optimism acolo, pentru că spaţiul acela era al mulţimii, iar mulţimea era una şi unită (când fratele meu, care avea patru ani în 1990 şi pe care tata îl ridicase pe umeri, a strigat Jos, Ceauşescu!, oamenii au sărit să îi dea bomboane).

În Piaţă, primul lucru pe care l-am observat a fost mulţimea (deşi mă aşteptam să fie şi mai multă lume) şi pancarta pe care era scris Proclamaţia de la Timişoara nu-i a voastră, iar atunci mi-am dat seama că se întâmpla ceva acolo.

Pe scena din faţa balconului se cânta muzică populară, iar o mulţime de oameni din dreptul scenei, din rândul doi, aveau, majoritatea, goarne în care suflau şi făceau gălăgie destul de mare, atât cât să concureze vocile interpreţilor, chiar să le acopere. Goarnele fiind toate de culoarea mov, m-am gândit că sunt suporteri Poli. Era un grup compact, mulţi tineri, era evident că sunt chiar mai numeroşi decât cei care veniseră pe post de suporteri PSD. Nu am recunoscut pe nimeni, doar ulterior, în imaginile prezentate la televizor, l-am văzut, înflăcărat, pe Vali (aşa îl ştiu, doar după prenume), un timişorean care a ieşit în stradă şi la Revoluţie.

Am stat pe margine, alături de alte persoane, în dreapta scenei, lângă alţi, mulţi, curioşi. Am pus mâna pe telefon să-mi sun nişte prieteni care urmau să cânte în acea seară, 1 Decembrie, pe scena din Operei şi să le spun, mai în glumă, mai în serios, “ce ziceţi, aţi cânta pentru PSD?”, dar privirea mi-a căzut pe balconul Operei, care era plin cum nu l-am mai văzut de mult şi roooşu, roşu de la gecile de fâş cu inscripţii PSD, purtate de cei care priveau evenimentul de acolo, de la înălţime. Nu au stat mult acolo, deşi păreau bine dispuşi (le puteam vedea feţele, zâmbeau şi unii dintre ei făceau gesturi cu mâna, arătau spre mulţime), şi s-au retras, căci cei de jos au început să sufle în goarne şi mai hotărât, să strige Jos, comunismul! Îmi pare tare rău că nu am reuşit să filmez momentul, abia atunci mi-a venit ideea să scot aparatul şi să iau câteva cadre.

P.S. Revolutia bunului-simt? Poti sa pretinzi ca ai indreptatire sa vorbesti despre bun-simt cind vorbesti despre oameni pe care nu ai avut curaj sa ii privesti in ochi in felul in care v-am semnalat mai sus? Poti sa vorbesti senin de bun-simt cind, intr-un oras al decentei cum e Timisoara, iesi pe usa din spate a unei cladiri-simbol?

P.S2 E existat cineva care a fost, totusi, platit de PDL sa fie acolo, in Piata! Adio, Romania mea, cu i din i, cu i din a…