AVEM TREABA!

Nu-mi pot imagina ce ar fi facut cei insirati in lista dv.(ba pot, da’ mi-e ca ma doare capu’!)
Sa zicem, insa, c-au trecut cei cinci ani, sintem in vara lui 2014, se apropie alegerile, Basescu-i la final, si….cin’ sa fie, cin’ sa fie?!
Na, ca tot simt ca-ncepe sa ma doara capu’….

Vai, ce frumos exerciţiu de imaginaţie, domnule Patrasconiu! Nu credeam ca tocmai dumneavostră să mă invitaţi spre asemenea tarâmuri mirifice la început de an. Ce să spun, vă mulţumesc pentru surpriza plăcută!
Păi, dacă tot am avut de ales, ceea ce în turul doi nu mi s-a întâmplat, am ales varianta a doua, aceea cu Antonescu, şi mi-a plăcut foarte mult. Se făcea că, în primul rând, aveam un preşedinte educat, manierat, inteligent, cu simţul umorului, dar şi cu mult mai mult simţ al măsurii decât actualul preşedinte, cu prezenţă de spirit, cu un discurs captivant, deschis spre comunicare, spre idei noi (în bunul spirit liberal), mediator priceput, care ar fi reuşit să mobilizeze foarte bine partidele politice şi să le convingă să susţină o guvernare, nu să se lupte cu toţi şi să ia de ici, de colo câte un independent, doar-doar i-o ieşi de-o majoritate (coaliţia din spatele lui Geoană a fost opera lui Antonescu, de fapt). Cu acest preşedinte ştiu că aş fi putut, ca alegător, să menţin legătura prin internet, că, dacă i-aş fi trimis un mesaj, în limita timpului său, l-ar fi citit şi mi-ar fi răspuns cumva, printr-un articol sau printr-o intervenţie televizată, aşa cum se întâmplă şi acum în cazul d. Antonescu. A, şi să nu uit, preşedintele ăsta ar fi fost o prezenţă agreabilă care mi-ar fi plăcut să mă reprezinte peste hotare.
Aşa… guvernul ar fi fost condus, mai mult ca sigur, de Iohannis, om serios, care mie personal nu mi-e prea simpatic, dar care s-ar fi bucurat, cel puţin la început, de încrederea oamenilor şi a majorităţii partidelor parlamentare. Miniştrii ar fi fost, cred, mai ales membri ai partidelor, dar, pe lângă orgoliile politice, s-ar fi discutat mai deschis şi competenţa acelor oameni, înainte ca ei să fie propuşi pentru guvern. Cât de eficient ar fi fost guvernul acela, nu pot sa-mi imaginez, dar ar fi fost măcar altceva decât ce am avut înainte şi mi-ar fi rămas astfel speranţa că, poate, lucrurile vor merge spre mai bine.
La ce vă mai refereţi dvs.? A, ICR-ul, păi, dacă nu mai era Geoană in turul 2, domnul Patapievici nu se mai făcea de ruşine cu povestea aia despre caseta compromiţătoare, deci ar fi avut un pic mai multă credibilitate acum. Cred că Antonescu preşedinte i-ar fi priit mai mult, pentru că, de altfel, d-lui e un om de cultură foarte valoros. DNA-ul şi-ar fi desfăşurat activitatea eficient, nu văd de ce n-ar fi susţinut şi Antonescu o luptă reală şi in conformitate cu legile împotriva corupţiei. Serviciile secrete şi-ar fi făcut treaba de apărare a intereselor naţionale şi nu ar mai fi fost instrumente de susţinere a efemerei puteri politice care poate să apartină azi grupării X şi, la alegerile viitoare, partidului Y. În niciun caz, serviciile secrete nu ar fi urmărit adversarii politici ai preşedintelui şi nu ar fi ascultat telefoane ca să-i favorizeze pe membrii guvernului. Domnul Băsescu nu ar fi plecat pe mare nici măcar cu o ambarcaţiune străină, în ciuda declaraţiilor domniei sale, ci ar fi devenit preşedintele şi “de jure” al PD-L şi ar fi condus mai departe cu mână autoritară acest partid formând, ca de obicei, singur împotriva tuturor, o opoziţie cu mulţi membri în parlament care ar fi fost, de alfel, binevenită în sistemul democratic românesc. D. Boc i-ar fi fost, ca şi acum, adjunct, dar la nivelul partidului.
Despre celelalte nume menţionate de dvs., nu simt nevoia să fac exerciţii de imaginaţie. Sunt persoane care ar fi fost probabil, unii fericiţi, alţii dezamăgiţi, dar, în rest, situaţia lor nu s-ar fi modificat prea mult doar din cauza schimbării preşedintelui. Sunt sigură că dvs. aţi fi fost printre cei nu tocmai mulţumiţi, dar nu înţeleg de ce vă temeţi şi spuneţi că n-aţi mai fi scris aici. De ce, că doar am fi trăit tot într-o ţară liberă, unde se respectă dreptul la opinie. Ati fi susţinut, probabil, opoziţia, ceea ce e un lucru foarte util într-o democraţie.
Acum, revenind la realitate, ce mi-am imaginat eu nu s-a întâmplat, aşa că iau lucrurile cum sunt ele acum şi-mi văd mai departe de ale mele. Nu mă pot opri totuşi să sper că, într-o zi, poate peste 5 ani, visul meu va deveni realitate. Ştiţi, speranţa piere ultima.
Încă o dată vă multumesc pentru propunerea pe care ne-aţi făcut-o acum, spre sfârşitul sărbătorilor. A fost un exerciţiu foarte plăcut. Îmi cer scuze pentru dimensiunile comentariului, dar aici aveţi şi dvs. o parte din vină, propunerea dvs. m-a inspirat.
Să aveţi un an bun şi luminat de Domnul!
Mihaela

La multi ani! Inspirat articol. “Decoperteaza”(termenul cel mai potrivit) rezervele inepuizabile ale romanilor. Creativitate, idealism, imaginatie, ingenuitate, flori de zarzar la Medeleni, gata, lacrimez… Cu bine.

O imagine cât de cât relevantă despre „ce-ar fi fost” este dificil de profilat, ar fi complexă şi amplă, deoarece presupune să urmărim dintr-o mulţime de unghiuri de vedere. Repercusiunile ar fi iradiat pe fiecare domeniu în parte, în mod diferit şi mult mai distributiv, după tragerea „de inimă” a interesului pesedisto-penelist, iar pe deasupra ramificată proporţional cu numărul celor cu umărul pus la reuniunea „Şo-pe-Băsescu!” şi la izolarea anti-gripă pedelistă. Din aceste motive, dacă ne propunem să conturăm imagini pertinente şi suficient de fondate, ar fi de preferat să ne îndretăm atenţia către unul-două domenii, considerate mai semnificative sau determinante pentru alte zone de interes major. Cred că două domenii aparte merită să fie analizate (pe parcurs) sub lupa exerciţiului comparativ de imaginaţie, între „ce-ar putea fi” şi „ce-ar fi fost”: sistemul judicar şi reforma constituţională.

O imagine per ansamblu despre „ce-ar fi fost”, ca o caracteristică dominantă sau ca rezultantă a multiplelor forţe de tragere pesedisto-peneliste, aş exprima-o pe scurt prin perepetuarea patinajului artistic ticsit cu arta aparenţelor. (neevolutiv, alunecos, liniştit, înşelător, păgubos-garantat cu o aură de competenţă întruchipată, pe fondul aceluiaşi sincronism, vizibil concertat în campanie; toate fundamentate pe ipocrizie, poziţii contradictorii, aroganţă, desconsiderare, autosuficienţă, necunoaştere crasă, oportunismul necompetenţei de tip catastrofal şi, nu în ultimul rând, pe amnezia celor două decenii trecute).

„Perpetuarea patinajului artistic ticsit cu arta aparenţelor” o consider cel mai mare pericol pentru România, mediul cel mai propice pentru revigorarea caracatiţei petro-sociale şi pentru menţinerea în funcţiune a frânarilor specializaţi la locul de muncă, inclusiv în tupeul de a-şi întreba partea adversă-obtrucţionată pe toată durata unui mandat: „unde îţi sunt realizările?” sau ”ce ai reuşit în domeniul X?”. Cât timp mai poţi „evolua” cu asemenea mentalitate de frână, cât timp se mai putea suporta complicitatea tacită cu aceşti canalizatori străini de orice menire evolutivă?

Nu sunt atât de visător încât să-i consider pe PDL-işti nişte superforţe caracterizate de o competenţă ieşită din comun. La acest capitol, nu-s nici cu mult mai slabi, nici cu mult mai grozavi decât alţii. În schimb, dacă se dovedeşte mai dificil exerciţiul de imaginaţie, merită să ne amintim confruntările de idei între cele două tabere din campanie şi anterior, temeinicia argumentelor, modelele, metodele şi isteriile prezentate necontenit, or mi se pare mult mai simplu de concentrat toate astea într-o altă caractristică, mult mai clară şi edificatoare: calitatea umană. Cu toate dificultăţile inerente unei dispute evident dezechilibrate „toţi contra unu” (poate mai bine zis „toţi, şi nu numai ei, contra unu’ încolţit de-a binelea”) am remarcat o discrepanţă, fără niciun dubiu, un număr mult mai mare de pedelişti raţionali, decenţi, preocupaţi de răspunsuri la obiect (pertinente), cu o atitudine rezonabilă. Lor li s-au opus sistematic şi concertat adevărate oşti ale afectaţilor neoropsihici pesedisto-penelişti&comp, bine reprezentaţi chiar de cei doi candidaţi… la titlul de cel mai dezechilibrat contracandidat al lui Traian Băsescu. Proiecţia „proiectatului proiect” Iohannis ajunsese o nălucă punctiformă, iar majoritatea închipuită la uşa cortului îşi repeta isteric lipsa de argumente constituţionale, ca nişte papagalagisme desăvârşite în lipsa lor de conţinut. „Ce-ar fi fost” tot cu ei azi şi mâine nu are de unde să conţină altceva decât „ce a fost” deja, vizibil şi strident de transparent.

Aceşti canalizatori promiţători pesedisto-penelişti sunt aceiaşi participaţi la actul de guvernare cu dudiala răvăşită din 2007-2008, dintre ei sunt aceiaşi frânari ai actului de guvernare în contumacie din 2009, dar sunt şi aceiaşi susţinători ai ipocritiei politice referitoare la disciplina de partid: pentru ei mumă, soră cu exluderea din partid (când, de exemplu, parlamentarii lor nu votează cu bilele la vedere sau absentează), iar pentru pedelişti tot ei o consideră ciumă, soră de-a lui Băsescu, sancţionată disciplinar, condamnată oricând şi pentru orice act de disciplină. Pe fond şi în fapt, disciplina de partid este un atu al PDL, nedigerabil pentru duplicitarii „argumentaţiei” pesedisto-peneliste, se datorează atât calităţii umane a mebrilor pdl , dar şi personalităţii lui Traian Băsescu. Inclusiv membrii pdl desprinşi din pnl (fost PLD), cu toate că au avut suficiente motive ulterioare de nemulţumire, i-au acordat coeziunii PDL o prioritate cu valoare de principiu, or o astfel de atitudine nu este posibilă fără un echilibru interior, latură esenţială a calităţii umane.

Evident, am avut de-a face şi cu o importantă componentă a dependenţei PDL de poziţia politică a lui Traian Băsescu, de soarta acestor alegeri, or, de această dată, majoritatea decisivă a electoratului a recunoscut de fapt o relaţie biunivocă, o interdependenţă între PDL şi Băsescu. Nici nu se poate concepe interpretarea opţiunii pentru un preşedinte ales (programul electoral al acestuia) prin înlăturarea sprijinului partidului (sau coaliţiei) în numele căruia a candidat (atat în campania susţinută de membrii partidului, inclusiv prin încrederea câştigată de aceştia datorită calităţii lor, cât şi ulterior, ca posibilitate de concretizare a programului în timpul mandatului prezidenţial acordat de electorat). În final putem vorbi de un program comun partid-candidat prezidenţial, dar cel mai demn de reţinut este că într-un act de guvernare deciziile importante nu se iau la nivelul induividual al ministrului ci în echipă, în condiţii de solidaritate (aşa cum este de altfel şi răspunderea politică a membrilor guvernului), iar corespondenţa dintre preşedintele ales şi partidul din spatele său este determinantă, ţine inclusiv de programul electoral al candidatului la preşedinţie.

Ce ne-ar mai fi încălecat canaliştii cu efectul electoral al „proiectului” Iohannis, refăcut ca prin minune din ţânţar armăsar pe o baltă de bălegar, dacă ar fi fost să fie un Geoană sau Antonescu! Şi-aşa am fost uimit de teoria recunoaşterii jumătăţilor de măsură a ţării, juma-Geoană, juma-Băsescu, susţinută incredibil şi de Emil Hurezeanu (pledant pt un guvern de umplutură nedefinită, de altă reuniune naţională, cu ceva urme de premier proiectat Iohannis sau neproiectat Antonescu, că-i tot un drac în concepţia lui EH, cât timp programul preşedintelui ales îi devine perpendicular… de atâta indiferenţă).

Emil Hurezeanu ar fi fost indicat să ne prezinte imaginea lui cu alt ales prezidenţial, dar mai întâi poate îşi reclează resursele pictoriale după noul sistem de vot propus de el: prezidenţial-proporţional.

Din moment ce nu ştie sau nu admite că legitimitatea unui preşedinte ales este dată de Lege-adică de regula locului democratic, aşa cum este prevăzută în lege, inclusiv cu desemnarea unui câştigător prin 50% plus un vot – nicidecum prin proporţii închipuite, ne putem aştepta şi la fracţiuni de preşedinte sau 3-4 preşedinţi aleşi proporţional, ca în parlament. Dacă EH ştie că statul de drept înseamnă supremaţia legii, atunci ar trebui să citească legea electorală şi art 81 din constituţie, apoi să observe că acelaşi „principiu de aur al democraţiei”, invocat la disperare transparentă de acei majoritari închipuiţi „pro-Iohannis”-fără să-şi fi exercitat votul nici măcar la uşa cortului, darămite în parlament- înseamnă „majoritatea decide, minoritatea se exprimă”, iar absenţii optează pentru abţinere şi în acelaşi acceptă tacit decizia majorităţii (nu ŞI a minorităţii, nu alternativ, absenţii nu constituie o masă de autoservire după bunul plac al interpreţilor şi perdanţilor).

Nu este cu nimic mai legitim un preşedinte ales la o diferenţă de 2-3 milioane de voturi valabil exprimate, faţă de un altul ales cu 1-2 voturi în plus, din moment ce legea nu prevede un decalaj minim obligatoriu şi nici o condiţie de prezenţă. În acelaşi condiţii ale legii, în niciun caz nu avem de-a face cu doi(trei) preşedinţi aleşi proporţional, nici cu două jumătăţi dintre români (sau de Românie), nici la o diferenţă de un singur vot, nici la o prezenţă de 90% şi nici la o prezenţă de 30%. În acestă ultimă situaţie, câştigătorul ar fi decis de majoritatea formată din circa 15-16% din cei înscrişi cu drept de vot, dar este preşedinte ales şi legitim, inclusiv al celor 70% care au optat să se abţină prin absenţă şi al celor 14-15 % ai minorităţii celor care şi-au exprimat votul „împotrivă”, altfel nu mai putem vorbi despre respectarea deciziei majorităţii ci de teoria proporţionalităţii opiniilor infantile.

Ce aşteptări să fi avut din partea unor ipocriţi de nivel naţional, pesedisto-penelişti&comp, când argumentele lor duplicitare sunt dovedite inclusiv după alegeri? Un Geoană sau Antonescu n-ar fi avut nicio problemă de interpretare a legitimităţii, nu s-ar fi lăsat deranjaţi de ideea exprimată de ei înainte de alegeri „câştigătorul ia totul” şi nici E. Hurezeanu nu ar fi pledat pentru jumătate din PDL-işi în guvern sau pentru respectarea a jumătate din programul electoral al echipei PDL-Traian Băsescu. Ce se fac pledanţii democraţiei infantile când programele unor candidaţi la prezidenţiale sunt antagonice?

Este bine ca cei ce candideaza pentru un post in Parlament sa faca parte dintr-un partid care trece pragul necesar intrarii in parlament. Pentru a atinge aceasta performanta, partidul va avea o activitate politica anterioara suficiet de sustinuta si va dispune de suficienti membri dintre care sa poata recomanda candidati. Nu este suficient sa fii un bun activist in societatea civila pentru a te califica politician. Politica este o meserie (nu o ocupatie de moment, cum sustine Patriciu), trebue sa fie insusita temeinic, prin practica,prin parcurgerea unor repetate dispute cu politicienii din alte partide. Candidatii pentru parlament trebue sa fie cei mai buni dintre cei validati de partid. Este gresita opinia ca un bun profesor poate ocupa un post in parlament numai fiindca este un erudit in specialitatea sa. Daca se decide sa intre in parlament (parlamentul este o institutie democratica apartinand politicii), profesorul in
cauza trebue sa intre intr-un partid si sa invete teoria si mai ales practica meseriei politice fiindca in parlament va avea de practicat eficient politica, nu de vorbit despre politica. Partidele care nu depasesc pragul prevazut nu sunt inca rodate suficient, nu inspira inca incredere, trebue sa se mai dezvolte in lupte cu cei mari (partidele intrate in parlament).
Consider ca acest spirit a fost avut in vedere de legiuitor cand a stabilit ca la alegerile partiale pot candida numai membrii partidelor aflate deja in parlament, deci care au trecut proba de foc, a pragului, succes care ii valideaza ca politicieni experimentati pe alesii acelor partide.
Domnul Remus Cernea este inca tanar astfel ca va putea sa castige multa experienta politica (aplicata), isi va dezvolta o retea de filiale in tara, va informa o cat mai mare parte din populatie asupra doctrinei si programului partidului sau, isi va forma ‘
“un nucleu dur” de politicieni cu experienta si astfel pregatit se va afirma pe scena politica si va castiga notorietate in conditiile legii.

Precizare: au pierdut alegerile fiindca s-a vazut ce oameni sunt.
Daca fac acest exercitiu de imaginatie, primul gand este sa ma cutremur. Daca castiga alegerile unul din ei, sigur eu n-as mai fi comentat pe bloguri, iar daca nu ma conformam se gaseau metode sa ma convinga. Atata vreme cit au tinut o tara intreaga fara guvern, fara fonduri, cu presiuni privind numirea primului ministru cerut de ei, fara nicio jena sau responsabilitate, ce mai contam eu un muritor de rand? Se gasea usor o explicatie scoasa din context ca sa justifice orice actiune ar fi interprins. Dupa ce am primit in campania electorala o mizerie de scrisorica de la laudatul Crin, m-am hotarat sa ma implic cu orice risc, pentru ca nu am vrut sa conduca tara un om fara morala si fara principii, desi vorbea de bun simt. Asemanator si pentru Geoana: si el fara principii. Dupa cum vedeti nici nu ma refer la programe care au lipsit cu desavarsire cu toate ca ceva tot era scris pe hartie. In concluzie, daca era altfel nu-mi mai ramanea nici macar speranta in bine. Probabil ca acesti oameni vor ramane in politica dar vai de partidele lor daca ei raman la conducere. Se va intampla cu partidele ce s-ar fi intamplat cu noi.