AVEM TREABA!

Mai jos, un fragment din romanul lui Radu Pavel Gheo. Multimiri editurii Polirom pentru permisiunea de a reproduce acest fragment:

Acum se vedea. De aici vedea curcubeul arcuindu-se în irizări fragile sus de tot, în pulberea fină de stropi străbătută de razele roş-portocalii ale soarelui. Îl admiră cîteva zeci de secunde cu o bucurie naivă, ce se suprapunea pe amintirea bucuriei din copilărie, cînd venea cu maică-sa în Reşiţa, colindau ore în şir (sau aşa îşi amintea el) cele patru etaje ale magazinului universal Nera şi se opreau în piaţa largă, în mijlocul căreia trona fîntîna arteziană ce îl fascina pe Marius.

Pentru asta se oprise el aici: ca să revadă muzeul locomotivelor cu aburi şi fîntîna arteziană din Reşiţa. În amintirea lui fîntîna reprezenta un spectacol unic, cum nu mai văzuse niciodată, nicăieri. Avea două bazine ce comunicau unul cu altul şi în fiecare dintre ele exista cîte o sculptură modernă imensă, din metal argintiu: în primul un fel de copac lucitor, plasat într-un căuş de palmă, cu crengile înălţate drept spre cer, iar în celălalt două şiruri paralele de forme tot lucitoare, ce semănau cu nişte palme întoarse în sus, cu degetele răsfirate. Dar farmecul principal al ansamblului sculptural era acela că artistul făcuse o arteziană cinetică, cu două secvenţe. Mai întîi se declanşa copăcelul de argint din primul bazin: căuşul în care era plasat se rotea lent, iar din crengile sculpturii ţîşneau spre înaltul cerului jeturi de apă de peste zece metri. După un timp coloanele de apă scădeau încet, copacul de metal se oprea locului, iar în clipa aceea se trezeau cele două şiruri de mîini argintate de alături, care începeau să se mişte şi lansau şi ele zeci de jeturi simetrice, formînd două arcuri paralele de apă. Cînd palmele oboseau şi presiunea apei scădea în al doilea bazin, căuşul din primul începea iar să se rotească şi jetul feeric al pomişorului de metal de alături se declanşa din nou. Şi tot aşa. În copilărie Marius admira minute în şir jocul celor două sculpturi cinetice cu apă şi la fel făcea şi acum, străduindu-se să vadă, ca odinioară, curcubeul ce îţi răsărea dinaintea ochilor dacă te aşezai într-un anumit unghi cînd coloana cea mare de apă se înălţa spre cer şi cădea înapoi în stropi fini şi deşi, ca un abur luminat de razele aurii ale soarelui.

Marius se simţea de-acum eliberat, ca şi cum ar fi scăpat de o greutate pe care o cărase înăuntrul lui ani de zile, fără să-şi dea seama că există, şi o remarcase doar cînd ea dispăruse. Sigur, ieri se întîlnise din nou, aşa cum era programat, cu secretarul de stat cefos de la Ministerul Educaţiei şi cu doi manageri de la firma care urma să cîştige licitaţia oficială şi să semneze contractul cu firma lui din State. În privinţa asta totul era în regulă. Încă o afacere încheiată cu bine. Dar alta era explicaţia stării de vioiciune şi de mulţumire care îl învăluia: încheiase nişte conturi vechi de aproape cincisprezece ani. Nu se gîndea acum la asta, nu punea cap la cap cele petrecute atunci cu cele făcute acum în România – şi nici cu cele întîmplate odinioară în Los Angeles –, dar îşi amintea cînd şi cînd de expediţia lui în Moldova şi zîmbea uşor. De-acum era împăcat. Lucrurile se îndreptaseră cumva, întrucîtva.

Iată ce îl adusese acum în Reşiţa. Îşi terminase treaba – treburile – aici, în România. Din toate punctele de vedere. Probabil că o să mai vină vreodată în ţară, cine ştie cînd, poate tot în numele firmei, dar n-avea să se mai preumble pe toate coclaurile cu Corvette-ul şi nici măcar n-o să-l mai aducă după el, ci o să ia direct avionul, ca toţi oamenii, şi o să plece cînd o fi să plece. N-o să se mai lungească prin fosta lui ţară. Dar se gîndise că ar fi plăcut dacă ar face un mic ocol, ca să-şi revadă oraşul natal, de care nu-l mai legau decît amintirile. Închidea astfel o buclă a vieţii sale – o buclă care îi includea şi pe Marcel Custură din Iacobenii Noi, şi pe Paulică ieşeanul. Prin urmare, joi dimineaţa plecase din Bucureşti, urcase în Chevrolet şi o pornise spre Oraviţa, iar deocamdată se oprise în Reşiţa, căci imaginea punctului negru ce marca oraşul pe harta lui rutieră îi deşteptase amintirea glorioasă a fîntînii arteziene din piaţă, cea în faţa căreia stătea şi se bucura acum la vederea curcubeului.

Era trecut de patru după-amiază. Marius se uită pe cer şi se gîndi că şi ziua de azi fusese la fel de însorită ca aproape toate zilele petrecute în România. Prinsese doar o furtună de vară atunci, în Bucureşti, cînd îl reîntîlnise la hotel pe domnul Dunkelman şi se hotărîse să plece în Iacobenii Noi. Şi după aceea, îşi aminti Marius, dăduse de Paulică în Iaşi. Ce mai potriveală! Numai că amintirea serii petrecute cu vechiul său prieten îl făcu să se adumbrească. Nu s-au înţeles, e clar. În toţi anii care trecuseră prietenul său se îndepărtase. Avea alte griji, alte probleme, părea să nu fi păstrat legătura cu nimeni din Oraviţa şi parcă nici nu mai era de-aici, de unde plecaseră amîndoi. Pînă la urmă, se gîndi Marius, Paulică e mai înstrăinat ca mine. Are alţi prieteni, trăieşte în altă lume, e profesor, scriitor… şi stă în Iaşi. La mama dracului, în celălalt colţ al hărţii! Îşi aminti brusc că odinioară plănuiau să-l cheme şi pe Paulică în State şi se simţi o clipă vinovat. Dar legătura dintre ei se destrămase demult, încă de cînd Paulică plecase la facultate. Asta e. Asta-i viaţa.

Se urcă în maşină şi porni la drum. Peste o oră, cel mult o oră şi jumătate, avea să ajungă în Oraviţa. Înainte să se întunece. Tocmai bine. O apucă la deal, pe o străduţă ce ducea spre marginea Reşiţei, o stradă îngustă, cu case micuţe, de tîrguşor, şi văzu o tînără ce făcea autostopul. Ca pe vremuri, îşi aminti el. Stătuse şi el aşa, cam tot pe aici, la ieşirea spre Lupac, cu speranţa că o să găsească un şofer care să-l ducă măcar pînă la Grădinari, unde şoseaua spre Oraviţa se intersecta cu cea dinspre Timişoara. Pe atunci cei care opreau erau de obicei şoferi de camioane şi basculante de la întreprinderi, care mai făceau un ban în plus de la autostopişti. Pe şoferii cu maşini personale îi puteai număra pe degete: nu circula nimeni de capul lui în timpul programului de lucru, iar raţia de benzină lunară era foarte mică. Acum lucrurile stăteau exact pe dos: maşinile personale se înmulţiseră, iar camioanele şi basculantele se răriseră. Dar poate că fata în dreptul căreia Marius îşi opri Corvette-ul ar fi preferat o basculantă, fiindcă se trase în spate şi îşi duse poşeta în dreptul abdomenului, ţinînd-o strîns cu ambele mîini, de parcă s-ar fi apărat de ceva.

Marius se întinse, deschise portiera din dreapta şi îi făcu semn să vină.

— Nău, nău, mistăr! îngăimă repede fata, dîndu-se încă un pas în spate. Nău! Eu… nău gou!

Tînărul rămase o clipă blocat.

— De ce? E vreo problemă? întrebă el, simţind în aceeaşi clipă, cum stătea aplecat spre bordură, căldura acumulată în asfalt şi care acum pătrundea în maşină odată cu mirosul de catran.

Imediat după ce puse întrebarea, îşi aminti şi răspunsul – de la vama Nădlac, cînd intrase în ţară. Fetele înşirate pe marginea şoselei. O sută de mii scurtul, cum îl informase vameşul Florin. Oare o să-l prindă în tură cînd o să iasă din ţară?

— Cum, nu stai la „ia-mă nene”? întrebă tînărul cu prefăcută naivitate, căci nu voia s-o sperie şi mai tare.

— Sînteţi român? întrebă ea.

— Da, zîmbi Marius. Dar ce credeai?

Era evident ce crezuse – sau, mai exact, ce crezuse că ar fi crezut el. Un tip tînăr, într-o maşină sport roşie, cu număr de California, şi ea singură, pe trotuar. Marius continuă nonşalant, prefăcîndu-se că nu şi-a dat seama de încurcătura fetei:

— Unde vrei să ajungi?

— La… la Greoni, se bîlbîi fata. Dar e bine şi pînă-n Grădinari.

— Eu merg la Oraviţa. Ai noroc.

Tînăra de pe trotuar nu părea prea convinsă. Făcu un pas mic în faţă, apoi rămase aşa, strîngînd în continuare poşeta la piept.

— Urci sau nu? insistă Marius. Hai, că mori de cald acolo!

În cele din urmă fata se apropie, se aplecă şi intră în maşina scundă. Marius îi spuse să-şi pună centura de siguranţă şi demară vijelios.

— Uau, ce maşină! exclamă proaspăta pasageră, mai mult ca să alunge tensiunea. Ce marcă e?

— Chevrolet Corvette, o informă tînărul. C 5. Îţi place?

Fata dădu din cap că da. „Aspirator de gagici”, îşi aminti Marius vorbele lui Paulică şi îi aruncă o privire autostopistei. Frumuşică. Da’ ţărăncuţă, clar. Fustă albă de pînză pînă la genunchi, o bluziţă subţire, albastră, poşetă albă, pe care o strîngea în continuare în mîini. Fata era blondă, de un blond şaten, cu părul lung, strîns într-o coadă. Avea nasul un pic cam mare, observă tînărul, studiindu-i profilul. Şi bărbia ascuţită, împinsă în faţă. Şi degetele cam noduroase, remarcă el. Nu putea să aibă mai mult de douăş’cinci de ani. Peste douăzeci sigur, dar nu cu mult. Şi n-avea verighetă, ci doar un inel subţire, de aur, cu piatră albastră, pe inelarul mîinii drepte.

Fata stătea serioasă şi se străduia să privească drept înainte, de parcă aşa ar fi putut evita cine ştie ce pericol venit dinspre şofer.

— Eu sînt Marius, zise Marius cu o voce cît mai calmă.

— Petronela, zise repede fata.

— Şi eşti chiar din Pătrovăţ… adică din Greoni? întrebă el.

— Da, de-acolo, aprobă fata. Acolo stau. Cu părinţii. Avem casă acolo… turui ea repede.

Marius zîmbi iar. Văzu cu coada ochiului cum se relaxează. Spusese „Pătrovăţ”, numele vechi al satului, numele pe care-l ştiau localnicii, iar fata pricepuse: era şi el din zonă, nu un necunoscut oarecare într-o maşină scumpă. Deci – oricît de ilogic ar părea – devenise dintr-odată mai puţin periculos.

— Eu îs din Oraviţa. Dar mergeam în vacanţe în Teicova, continuă Marius cu acelaşi ton. Bunicii mei erau de-acolo.

— Şi-acum? întrebă Petronela.

— Acum stau în Los Angeles. În America, preciză el.

— Şi-aici… ce faceţi? În vizită?

— Te rog, nu mă lua cu „Ce faceţi?”, zise Marius. Doar nu-s nu ştiu ce domn… Am venit cu treburi. Da’ mîine plec înapoi.

Ajuns pe culmea dealului, Marius acceleră şi Chevroletul alunecă lin în faţă, împingîndu-i pe cei doi în spătarele scaunelor, în timp ce peisajul din jur se pierdu tot mai repede în urmă. Fata scăpă un oftat slab.

— Nu te teme, rîse Marius. Uite, abia am trecut de-o sută la oră. Tu cu ce treburi prin Reşiţa? continuă el pe un ton de conversaţie.

— La poliţie, începu să-i explice fata. Să-mi schimb paşaportul. Vreau să plec Dincolo.

Şi, aşa cum fac de obicei autostopiştii, din obligaţie faţă de binefăcătorii lor de la volan, Petronela începu să-i povestească. Pe măsură ce vorbea, se însufleţea şi uita de reţinerea sau teama de mai înainte. De altfel, povestea ei era una banală pentru România. Fata îşi căuta de lucru. Absolvise acum trei ani Liceul Agricol din Oraviţa (aici Marius mustăci superior, căci el terminase liceul teoretic din oraş, cel de Matematică-Fizică), după care stătuse o vreme acasă, cu părinţii. Îi mai ajutase să lucreze pămîntul, cum probabil făcea şi acum, căci avea bătături în palme. Apoi lucrase o vreme ca barmaniţă la un bar cu striptease din Oraviţa. Patronul era un fost miliţian, unul Dobriţoiu.

— A, Dobriţoiu! exclamă Marius. Îl ştiu, îl ştiu! Ce, l-au dat afară?

— Nu, mi se pare că a ieşit la pensie, spuse fata.

— Şi… şi tu făceai… la bar?

Petronela se îmbujoră tare şi flutură agitată o mînă. Pe cealaltă şi-o ţinea în continuare în poală, pe poşetă.

— Doar nu credeţi că… începu ea. Nu, eu eram numai la servit. Dom’ Dobriţoiu avea fete angajate special… pentru dans. Le-a adus din Republica Moldova. Da’ dup-aia a dat faliment, că n-a mai mers cu embargoul la sîrbi şi nu mai avea lumea bani. Acuma, de vreun an, a închis.

Aşa era: de cînd era Marius mic, Oraviţa depinsese întotdeauna de vecinii sîrbi. Pe vremuri veneau ei aici cu mărfuri occidentale, iar orăviţenii descurcăreţi le vindeau mai departe. Mai apoi, pe vremea războiului, se duceau românii la ei cu benzină şi cu ce le mai trebuia. Şi acum probabil că nu mai mergea nici aşa, nici altfel.

În ceea ce o privea pe fata din Greoni, pînă la urmă apăruse cineva care îi garantase că îi găseşte de lucru în Germania: să îngrijească bătrîni imobilizaţi la pat. Îi promisese o mie de mărci pe lună, bani în mînă. Mîncarea şi cazarea erau incluse. Petronela trebuia doar să-şi facă paşaport nou, căci cel vechi îi expirase, iar după aceea omul respectiv, intermediarul, avea să-i obţină viza pentru Germania şi s-o ducă acolo, la muncă.

— Bun, şi el ce cîştigă de-aici? întrebă Marius.

— Cîştigă, cîştigă, că are o taxă de înscriere! Trei sute de mărci, plus cheltuielile cu viza şi cu contractele. Şi nu-s numai eu! explică fata. Mă mai duc cu patru fete de la noi şi ne întîlnim cu el în Praga.

— În Praga?

Marius habar n-avea cum stăteau lucrurile cu românii care vor să lucreze în străinătate, numai că lui povestea asta nu-i mirosea bine. Dar nu-i spuse fetei nimic. Ce rost avea? Ar fi amărît-o şi poate că nici nu l-ar fi crezut. De ce să-l creadă? Oricum, se pare că nici nu avea de ales. Aşa că tînărul se întinse spre bord şi porni radioul maşinii, iar din difuzoare începu să se audă o melodie românească bine ritmată, cîntată de două fetişcane cu voci subţiri, care repetau cu obstinaţie „Lasă-mă, papá, la mare” şi explicau că vor distracţie şi soare. Ca în California, se gîndi Marius. Îi trebui ceva timp pînă să priceapă cuvîntul „papá”.

Petronela se destinse şi începu să dea din cap pe ritmul melodiei.

— O ştii? întrebă Marius.

— A, sigur! Astea-s André!

— Cum?

— André! A, nu ştiţi? Da, că n-aveţi de unde… Sînt două fete care cîntă. Au o melodie şi mai faină, Prima iubire.

Româno-americanul observă că fata nu putea scăpa de pluralul de politeţe şi înălţă uşor din umeri. Sigur, habar n-avea de muzica românească de azi. Avusese însă o experienţă inedită după ce plecase din Bucureşti. Asculta un post de radio românesc, iar DJ-ul aruncase repede cîteva ştiri, printre care una despre un împrumut de şaptesprezece milioane de dolari acordat României de Banca Mondială şi alta despre al doilea tur de scrutin la primăria Bucureştiului, unde candida un tip cu nume caraghios, Băsescu sau Boşescu. Imediat după aceea vocea DJ-ului anunţase, cu o voioşie silită, că urmează marele hit al formaţiei româneşti Valahia, Banana. Hitul începuse cu o voce subţirică, de adolescent, care se plîngea că două fetiţe, Roxana şi Suzana, i-au furat banana şi că el, gata, nu se mai joacă. După primele treizeci de secunde, Marius a fost năpădit de un rîs atît de zguduitor, încît a tras Corvette-ul pe dreapta, în cîmp, pe marginea şoselei încinse, şi a aşteptat vreo zece minute să se liniştească. Dar versurile alea stupide şi obsedante, cu mama, Roxana, Suzana şi banana, i-au răsunat în cap mai bine de o oră.

Iar acum, parcă răspunzînd la gîndurile lui, DJ-ul de la radio anunţă o melodie cu formaţia Valahia, iar Marius auzi din difuzoare cum acelaşi adolescent cu voce piţigăiată şi veselă anunţă că „La mare, la soare, fetiţele sînt goale…” Fetiţe. Ce le mai place românilor cuvîntul ăsta! Ca şi în cîntecul ăla vechi al lui Gică Petrescu, cu fetiţele dulci din Bucureşti. Fetiţe, fetiţe. Femei, fetiţe. Tînărul întoarse capul spre Petronela, care tăcuse iar, şi se gîndi la visul ei de a şterge la fund bătrîni în Germania. Probabil că era tare disperată. Dar ei cum fuseseră? îşi aminti apoi. Riscaseră să fie împuşcaţi, numai să ajungă Dincolo. Şi ce se alesese? îşi aminti el şi se posomorî. Întinse mîna, opri radioul şi străbătură kilometri întregi în tăcere, avînd pe fundal doar huruitul monoton al motorului.

În faţă apăru un indicator de localitate: intrau în Giurgiova.

— Şi dumneata… tu eşti de multă vreme în America? îndrăzni fata la un moment dat, cînd tăcerea se transformase în tensiune.

— De zece ani, zise Marius.

— Şi… merge? Adică… se replie ea, dîndu-şi seama de absurditatea întrebării, vreau să zic că e mult mai bine ca aici, nu?

— Sigur, e mai bine. E mult mai bine.

— Şi ce meserie… adică din ce vă… te descurci? Dacă nu te superi să-mi zici.

Marius se relaxă.

— Nu mă supăr. Lucrez în vînzări. Vînd computere şi componente electronice. E OK.

— Şi familia? E şi familia ta acolo?

— Am adus-o şi pe mama acum cîţiva ani, o lămuri el. Am o casă acolo.

Tînărul bănui substratul întrebării şi văzu privirea aruncată rapid spre volan, spre degetele lui. Nu era însurat. Petronela se îndreptă în scaun şi lui Marius i se păru că îşi trage un pic fusta în sus, dezgolindu-şi mai tare coapsele. Dar poate că doar i se păruse. Altfel, avea picioare frumoase, se gîndi el. Ar fi putut să facă şi striptease în bar la Dobriţoiu.

Numele miliţianului îi stîrni iar amintirile din adolescenţă. Pe Dobriţoiu îl ştia toată Oraviţa. Se învîrtea mereu prin piaţa de sîrbi. Marius auzise că îşi lua tainul şi de la cei ce veneau să vîndă, dar şi de la borfaşii care se învîrteau pe lîngă mesele de ciment de-acolo. Şi uite că dăduse totuşi faliment. Nu era uşor de trăit în România, nici măcar pentru un fost miliţian.