Personaj principal: Andrei Plesu.

Dreapta se învaţă?
Eu cred că nu. Din cauza asta vorbesc de „fire“. Pe de altă parte, dreapta şi stânga nu mai au azi conture foarte precise. Dacă unul ca Sartre, care era destul de colorat ideologic, a putut să spună că „dreapta şi stânga sunt două cutii goale“, e ceva în chestia asta. Dreapta şi stânga par, uneori, interşanjabile, în sensul că partidele de dreapta, ajungând la putere, nu se feresc să adopte „maniere“ de stânga, după cum, invers, partidele de stânga, odată ajunse la putere… În plus, la noi, în umbra lui Caragiale, situaţia e şi mai dramatică. Noi avem la dreapta oameni care nu au de fapt nimic în comun cu ideea de dreapta. Si avem la stânga un amestec total. În orice caz, un om care face parte dintr-o formaţiune politică al cărei debut e la stânga şi al cărei apogeu e la dreapta nu e garantat doctrinar, nu inspiră încredere. Dar asta s-a întâmplat, la noi, mereu. Amintiţi-vă că ţărăniştii erau înainte de război de stânga. În opoziţie cu dreapta liberală, care, la rândul ei, era la stânga în secolul XIX! Iar după revoluţie, şi liberalii, şi ţăraniştii au trecut la dreapta, în opoziţie cu stânga. La ora actuală, sunt foarte puţini oameni pe scena noastră politică pe care să-i pot califica drept oameni cu adevărat de dreapta. Dreapta însemnând, ca să dăm o definiţie rapidă, un accent special pus pe tradiţie, un accent pus pe educaţie şi pe persoana umană, mai degrabă decât pe colectivitate. E de dreapta cineva care crede mai mult în conceptul libertăţii decât în conceptul egalităţii, cineva care nu crede în salturi, în revoluţii spectaculoase, cineva pentru care sfera religiosului are un sens, o pondere, cineva, pe scurt, care se revendică de la o familie de spirite din care fac parte Titu Maiorescu, Caragiale, Petrache Carp, Marghiloman, Rădulescu-Motru, Eminescu şi alţii de aceeaşi croială. În rest, vorba lui Nae Ionescu: „Nu sunt nici de stânga, nici de dreapta, sunt inteligent!“. Etichetele nu ajută. Trebuie să ai o anumită natură şi un anumit tip de gândire, o formă mentală specifică de natură să te ducă într-o anumită direcţie. Abia atunci eşti autentic, atunci lucrezi din convingere, atunci eşti eficient. Din nefericire, pe piaţa politică românească a dispărut conceptul de convingere politică. Sunt foarte puţini aceia care acţionează dintr-o convingere. Am în cap nume de politicieni germani, pentru că frecventez lumea asta mai des: când îl auzi pe Helmut Schmidt vorbind sau pe Richard von Weizsäcker – şi mai sunt încă alţii – e clar că oamenii aceia au nişte convingeri, cred sincer, adânc, în ideile lor politice. Si că pentru ei, a face politică înseamnă pur şi simplu a încerca să pui pe picioare acele idei. Aşa ceva eu nu ştiu să existe la noi.

Cum se poate reconstrui o cultură a convingerilor politice?
De data aceasta, educaţia e esenţială. Dar aici suntem într-un cerc vicios: ca să ai convingeri politice, trebuie să ai o ambianţă politică în măsură să încurajeze acest tip de angajare. Dar, pe de altă parte, fără acest tip de angajare şi de consecvenţă, nu poţi construi o ambianţă, un fond, un context încurajator. În ce mă priveşte, am încurajat câţiva prieteni mult mai tineri să treacă de la „bombănitori“ la „activi“, în ideea că numai aşa se poate împrospăta clasa noastră politică: printr-o infuzie de oameni cultivaţi, bine crescuţi, deştepţi şi cu alt orizont decât cel al căpătuielii şi al aranjamentelor de culise. Acum, regret întrucâtva că i-am încurajat. Regret pentru că au intrat într-un mediu care, întâi, nu încurajează tipul ăsta de comportament, ci, dimpotrivă, îl subminează şi, doi, au intrat într-un mediu care riscă să fie mai tare decât ei şi să îi contamineze. Si rişti să te trezeşti cu oameni de valoare, oameni de calibru, care, după câţiva ani de frecuş de partid, scad în loc să crească, obosesc, se blazează.

Ce fel de dreaptă am avut după 89 în România?
Nu am avut o dreaptă ofensivă, o dreaptă care să construiască, ci am avut o dreaptă strict reactivă. A fi de dreapta a însemnat pur şi simplu a fi anticomunist. Sigur că, istoric vorbind, era de înţeles. Eram după 45 de ani de dictatură comunistă şi era normal ca toate energiile critice să se orienteze prin raportare la asta. Pe de altă parte, am asistat la un fel de blocaj politic care a întârziat crearea unei doctrine de dreapta diversificate şi complexe. Pentru că dreapta nu e pur şi simplu anticomunism, nu focalizează pe o singură dimensiune. În plus, cum spuneam, au intrat în partidele de dreapta şi oameni care nu aveau nicio legătură autentică, substanţială, cu dreapta. Pe urmă, a trebuit să intrăm în Parlamentul European şi să ne înscriem într-unul sau altul din blocurile doctrinare de acolo. Dar asta s-a făcut nu pe doctrină, ci pe calcul de oportunităţi.

A iesit foarte bine! Si de data asta! Si nu s-a terminat Vorba reclamei: abia acum incepe!

„Putem formula politici anticoruptie eficiente fara o intelegere adecvata a fenomenului coruptiei? Aceasta este intrebarea careia Radu Nicolae ii dedica lucrarea de fata. Autorul ne ofera prima cercetare a coruptiei in spatiul romanesc, realizata cu instrumentele analizei institutionale din perspectiva stiintei politice. Dincolo de abordarile standard (moralista si revizionista) ale fenomenului coruptiei, este analizat pe larg modul in care teoria alegerii rationale si cea institutionala pot oferi explicatii ale comportamentului celor implicati in actul de coruptie. Un spatiu important este alocat structurilor organizationale birocratice. Cititorul va gasi numeroase exemple de analiza, multe dintre acestea privind societatea romaneasca din ultimele doua decenii.” (Adrian Miroiu)

In al doilea, e ceva la fel de interesant:

P.S. A propos de clipurile astea care se pot regasi pe canalul Youtube unde sint plasate si cele doua: ma simt bine ca detin inregistrarile integrale si ca eu sint cel care le editeaza. E plin spatiul mediatic de insi “inteligenti” care cred ca daca au rupt dintr-un discurs doua jumatati de fraza au si inteles despre ce e vorba in propozitie.

Impreuna cu Nistorescu: ce oameni, ce caractere!

Pe scurt, adevarul e trist: Viata publica romaneasca este dominata de indivizi ce nu exista in afara etichetei si functiei publice ocupate.  Nu exista profesional, nu exista intelectual. Si, de cele mai multe ori, nu exista nici macar ca entitati morale cat de cat conturate. Sunt coextensivi cu functia sau postul. Cand functia si postul nu mai sunt, ce ramane e un vid. Asa cum se si spune: nulitati.

Intelegem acum de ce si sunt aceste nulitati atat de feroce in a se baga in fata si a se agata de functii. Pentru ei, daca functie sau post nu e, nimic nu e.

O parte dintre ţiganii români din Franţa sunt repatriaţi. Ar fi politicaly correct & cool să facem scandal, să ne revoltăm – ceea ce e de mirare că încă nu se întâmplă. Ar fi normal, pe de altă parte, să privim ceva mai departe şi cu ceva mai multă atenţie această problemă.